Pasind in Regatul Bucuriei

# 1 – CUM S-A NĂSCUT POVESTEA

 Predă ceea ce tu însuți înveți, dăruiește ceea ce primești  – Maya Angelou

Astăzi simt că este cel mai potrivit moment pentru a începe să scriu povestea. Am așteptat cîteva luni pentru ca gândurile să se sedimenteze, să am starea interioară, timpul bine planificat, să simt deja forma cărții și parfumul hârtiei. Într-un fel, așteptam și îndemnul cuiva care să-mi spună simplu și apăsat “scrie, scrie”, fapt care s-a și întâmplat într-o zi de iarnă când aflată într-un loc sacru căutam un răspuns la întrebările mele legate de viitor. Doream să-mi găsesc momentul potrivit și să scriu întreaga poveste, dintr-o suflare,   într-un flux de gânduri, senzații și sentimente, într-un ton unitar, complet, care să vă ducă într-o lume fascinantă de-a dreptul. Mi-ar plăcea ca povestea să ia forma aceea care vă va ține conectați și pentru scurt timp va  ține  loc de mâncare, băutură și somn, chiar dacă este o poveste cu un final frumos și nu vreun policier cu mult mister și întorsături neașteptate.

Se spune că fiecare dintre noi venim pe lume cu un talent prin care ne exprimăm într-un mod unic în fața celorlalți. Chiar dacă mi-a luat câteva decade de viață să-mi descopăr menirea, astăzi consider că talentul meu este acela de a spune lumii povești de viață, pe atât de originale pe cât de autentică sunt eu astăzi, aici în față voastră. Povestea mea și cele ce vor urma sunt acel “je ne sais quoi”, acel ceva unic, trăit, simțit și internalizat spus natural, lejer și fără complicații.

Sunt momente în viață cînd interiorul și exteriorul par să se confunde, când simți că trebuie să călătorești departe pentru a ajunge mai aproape de tine, când trecutul, prezentul și viitorul par a se dizolva și tot ceea ce contează este acel “carpe diem” pe care învățătorii spirituali din timpurile noastre îl propăvăduiesc în cărți și speechuri, ca pe o descoperire recentă chiar dacă toate lucrurile bune mai degrabă antice.

În aceste zile, sunt într-un moment în care așez trecutul undeva în spate și mă îndrept cu mare încredere și iubire spre lumea pe care o descopăr creând-o pur și simplu.

Dar să începem cu începutul. Acum 1500 de zile, făceam pași timizi pe drumul către mine  însămi și busola ce urma să ia direcția centrului ființei mele începuse să se activeze. În acele zile, citeam mult, căutam și exersam asiduu sensul verbului “a descoperi”. Eram încă în perioada în care mă atrăgea da Vinci, timp în care partea dreaptă a creierului meu începuse să-și ceară drepturile iar partea stângă părea să spună resemnată “ok, e rândul tău, eu mi-am făcut datoria timp de câteva decenii”. Se întâmpla prin 2009 și început de 2010.

Într-o bună zi, în primele luni din 2010 am continuat căutările. Citeam mult, divers și poate haotic la vremea aceea. Întâmplător sau nu, într-o zi frumoasă zi de mai, am dat click și am intrat în lumea lui. Îmi plăcea cum gândea și mă simțeam aproape de el. Un poet înțelept, un om ce știa multe și mă fermeca în fiecare zi în care interacționam. Cu siguranță veți spune “ce poate fi mai atrăgător pentru o femeie decât inteligența unui barbat”? Zi după zi, timp de 365 de zile citeam poeziile lui și intram într-o altă dimensiune. Părea aproape și totuși atât de departe. Ne despărțeau peste 800 de ani.. Sper că nu v-ați gândit că începusem vreo relație online la distanță? Într-un fel, întâlnirea mea cu Rumi, căci despre el este vorba poate fi considerată o relație online la distanță, însă acel tip de întâlnire divină despre care pot spune că mi-a schimbat întrucâtva cursul vieții.

Poezia pe care am primit-o în prima zi se numea “Kingdom of Joy”, o lecție despre oameni, întâmplări, bine și rău. În esență, este o scurtă lecție despre ceea ce căutăm în viață, despre oamenii care sunt oglinda noastră și până la urmă despre propria noastră transformare. Și asta doar în 8 versuri, pentru care am avut nevoie de câțiva ani pentru a le descifra, răstălmăci, înțelege și simți în fiecare celulă a ființei mele.

If you are seeking, seek us with joy

 For we live în the kingdom of joy.

 Do not give your heart to anything else

 But to the love of those who are clear joy,

 Do not stray into the neighborhood of despair.

 For there are hopes: they are real, they exist 

 Do not go în the direction of darkness 

 I tell you: suns exist

Din acel moment, am intrat în lumea lui Rumi și am început să descopăr zi după zi lumea înțeleptului. Zi după zi, vreme de 365 de zile îmi imaginam grădini de trandafiri, pocale de vin, relația lui cu Shams din Tabriz și toate acele ingrediente ce ne fac să vibrăm. In tot acest răstimp trăiam o viață normală cu muncă, iubiri, călătorii, despărțiri și o permanentă dorință de a ajunge într-o bună zi în locul în care Rumi și Shams își armonizau mințile și sufletele. Konya era numele acelui loc din Turcia, o destinație de poveste, pe care deloc întâmplător, o menționam adeseori în acele zile. Mintea mea știa clar că sufletul meu dorea să cunoască și să simtă ceva în acel loc ..și cum chemările puternice au ceva aparte, destinul a făcut ca în a 366 zi să ajung la Konya. La început de mai 2011, intenționam să descopăr un drum și să-mi dau răgazul de a găsi singură răspunsul la o întrebare legată de iubire. În doar 10 zile aveam să primesc nu doar răspunsul ci și bucurie, plenitudine, lacrimi. În acele zile am întâlnit oameni cu care pur și simplu am fost pe aceeași lungime de undă sau, ca să mă exprim în ton cu vremurile, am fost pe același nivel vibrațional.

Privind retrospectiv pot spune cu detașare ca dacă nu există tristețe, nu poți aprecia bucuria, fără urât nu există nici frumos, cunosc mirosul fricii și parfumul curajului, știu că în unele momente nici mintea și nici măcar inima nu-ți pot da Soluția ci doar Dumnezeu. Astăzi, îmi duc existența în Regatul Bucuriei, după ce inima mea a parcurs traseul complet, etapă cu etapă: frică, compasiune, conectare și iubire. Odată parcurse etapele mă simt mult mai ușoară și la fel că Rumi afirm fără ezitare “într-adevăr, soarele există”.

Revenind la călătoria din mai 2011 – au fost zece zile în locuri de poveste precum Capadochia, Efes, Pamukale, Hierapolis, Asclepios, Konya, alături de oameni speciali, despre care aveam să aflu pe parcurs, că mă legau diverse preocupări, pasiuni și trăsături comune. Turcia, acest tărâm ce te duce cu gândul la poveștile celor 1001 de nopți ne-a fascinat pe toți precum o cadână ce stăpânește arta dansului și ne-a atras ca un magnet în acele zile în care nimic nu părea a fi întâmplător. Am fost câțiva oameni care au împărțit timpul și spațiul având în comun dorința de cunoaștere, prietenie, diversitate, deschidere, evoluție, spirit.

Bruce și Tara, pragmaticii ingineri din San Francisco, oameni frumoși și pozitivi, cu acea atitudine tipic americană: “sunt, deci pot”. Ea – o femeie frumoasă, o frumusețe a la Sophia Loren, el – bărbat puternic și deschis, din categoria bărbaților dominați de un pozitivism suprem. Ulterior aveam să descopăr că eu și Bruce suntem născuți în aceeași zi de decembrie. Iată și explicația astrală, cosmică și vibrațională a comunicării noastre perfecte.

Elize, Luise și Marius – trei profesori din Africa de Sud sosiți la o conferință de literatură în Istanbul, ce oglindeau pasiunea mea pentru literatură și atracția mea în acele zile pentru una din cărțile lui Orhan Pamuk numită “Muzeul Inocenței”, o carte despre iubirea imposibilă și supremă a unui bărbat. Trei oameni creativi și boemi, îmbinând răceala flamandă cu eleganță și umor. Luiza și Ferrucio din Roma îmi aminteau de atracția mea pentru istoria artei și civilizațiilor. Un cuplu de italieni în vacanță și cam atât.

Thong, profesorul de drept din China, ne-a demonstrat tuturor că tot bagajul pentru o săptămână în Turcia poate încăpea într-o pungă de plastic. Părea a ne transmite tuturor cât de important este să călătorești prin viață “cu un bagaj ușor”, să te detașezi de material și să admiri peisajul bucurându-te de călătorie. De atunci călătoresc prin lume cu un bagaj incredibil de mic pentru o femeie și iau la mine zâmbetul, detașarea și starea de flux pe care profesorul chinez o manifesta cu atâta naturalețe.

Mă simțeam aproape de toți acești oameni pentru că vedem în ei oglindite părticele din mine, cea de atunci, cea de aproape 3 ani. Preocupările, pasiunile și felul în care vedeam viața mă ajutau să rezonez cu acești oameni în modul cel mai firesc. Sunt clipe în viață în care distanțele, vârsta, educația sau religia sunt doar niște detalii în biografiile noastre. Există vacanțe oarecare și există întîmplări orchestrate de Dumnezeu, momente în care divinitatea face posibile întîlniri ce îți pot schimba definitiv destinul, când gândurile, planul de viață și scopul tău pot lua o întorsătură neașteptată. Primim semne la tot pasul și dacă suntem deschiși la acestea, suntem deschiși la miracole.

Întâlnirea mea cu Kathleen și Chris a fost pur și simplu un dar foarte prețios. Primul din seria de daruri pe care le-am primit ulterior. Astăzi trăiesc cu convingerea că în viață există întâlniri predestinate pur și simplu. Există oameni cu care ai senzația că te cunoști de când lumea și cu care ai o lungă listă de subiecte comune încă din primul moment. Așa a fost cazul nostru – simplu, natural, ușor, fără efort. Găseam subiecte comune, împărtășeam impresii de călătorie și simțeam că parcă mi-aș fi regăsit sora dintr-o altă viață. La despărțire, Kathleen mi-a înmânat o carte poștală pe care scrisese câteva vorbe pline de semnificație “if God wishes, may our paths meet again” (Dacă Dumnezeu dorește, fie ca drumurile noastre să se intersecteze). Astăzi, după aproape 3 ani de la călătoria mea în regatul lui Rumi pot spune că într-adevăr Dumnezeu lucrează prin oameni.

A urmat un răstimp de 20 de luni în care am înțeles că ceea ce trăim se leagă puternic cu relația dintre noi și Dumnezeu, că este bine să-l accesăm pe Dumnezeul din noi, este splendid să ne învățam lecțiile bune și rele și să spunem cît mai des “mulțumesc”, pentru ceea ce trăim clipă de clipă.

La 20 de luni de la despărțirea de Katheen, Chris și Shaun am decis că a sosit momentul revederii. Simțeam că 2013 este anul în care sufletul meu vrea să întâlnească lumi îndepărtate, civilizații străvechi, oameni profunzi, natură sălbatică, soare, apă, prietenie, gust.

Se spune că pentru lucrurile bune merită să aștepți, să înveți să ai răbdare învestind gând, energie și dorință. Se pare că lecția răbdării este una din lecțiile mele de viațăși o spun zâmbind din toată inima, chiar dacă în unele momente am simțit că totul pare încremenit și dificil. N-aș mai face completări gen “lucrurile se întâmplă cu un scop” pentru că deja a devenit un clișeu în lumea în care trăiesc, ci aș spune doar atât: întâlnirile divine sunt cele ce ne transformă cu adevărat.

Prin urmare, la început de 2013, în plină iarnă cu nămeți și gheață eu visam cu ochii deschiși la Asia. Mă imaginam deja în hăinuțe subțiri, cu valiza mea înflorată, camera digitală și sufletul plin. Toate lucrurile încep în mintea noastră când imaginația ne copleșește și începem să visăm, visăm și iar să visăm. Dar cum visarea fără acțiune nu face doi bani, am decis să stabilesc data plecării și să încep să caut biletul de avion. Lucrurile au decurs mai simplu decât mi-am putut imagina, fapt ce-mi confirmă încă o dată că dacă un lucru trebuie să se întâmple, se întâmplă cu mare ușurință..

Promoția de la Air France descoperită cu totul întâmplător mi-a confirmat că planetele sunt deplin aliniate și în rezonanță cu energia din contul bancar. Încă o validare că sosise momentul potrivit…

A urmat firescul schimb de mailuri cu prietenii mei, sugestii legate de traseu, bilete de avion, rezervări la hotel. Pe 20 martie totul era limpede că lumina zilei: pe 5 aprilie urma să mă îmbarc spre Singapore, cu escală la Paris și urma să petrec cele mai impredictibile, magice, autentice zile din viața mea de până acum. Îmi doream să găsesc acel “je ne sais quoi” pe care nu reușeam să-l găsesc în lumea înconjurătoare și în mare parte l-am descoperit în locuri precum Singapore, Bali, Bangkok și Chiang Mai. Spun “în mare parte”, pentru că ulterior aveam să descopăr lucuri uluitoare la distanțe de doar zeci și sute de kilometri de orașul natal, semn că deja priveam lumea cu alți ochi. Pentru drumul în Asia, mă pregătisem în toate formele cu putință – mental, emoțional și spiritual. Mai mult decât atât, îmi achiziționasem cel mai performant și totuși simplu aparat foto (Nikon J1, roșu evident) pentru a putea capta vizual și aduce cu mine lumea fascinantă pe care aveam să o descopăr.

Povestea mea este un manifest de celebrare a vieții, de descoperire a frumuseții de lângă noi, o poveste despre oameni, naturalețe, cu lecții autentice despre bunătate, generozitate, comuniune cu natura.

Împreună cu mine aș vrea să cunoașteți locuri pline de semnificații, hrană plină de gust, muzică relaxantă, frumusețea nemărginită a unui câmp de orez și mai ales oameni cu suflete frumoase și inimi mari. Consider că ceea ce am trăit este un dar primit de la Divinitate pe care mă simt datoare să-l dau mai departe într-o formă cât mai fascinantă, pentru că și voi la rândul vostru să găsiți inspirația și resursele pentru a păși pe propriul drum.

Mi-aș dori să am capacitatea de a spune lucruri importante într-o formă simplă, care să ajungă la inimile voastre pentru că “Viața este o aventură plină de îndrăzneală sau nimic”, dupa cum bine spunea Helen Keller.

Doamnelor, domnilor a sosit momentul să celebrăm împreună viața, ca o aventură plină de îndrăzneală!